29 Februarie,
O zi ca nici o alta.
Marin Sorescu se nastea acum 84 de ani. 🙂 (n. 29/02/1936 , Bulzești, Dolj, România – d. 8/12/1996, București, România)
Il sarbatoresc.
Il iubesc de la prima vedere! In proza; “Iona”, mi a deschis ochi pe care nu il aveam.
“ Daca as avea mijloace, n-as face nimic altceva decât o banca de lemn în
mijlocul marii. Constructie grandioasa de stejar geluit, sa respire pe ea, în
timpul furtunii, pescarusii mai lasi. E destul de istovitor sa tot împingi din
spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el mai degraba s-ar putea
aseza acolo, din când în când. Si sa zica asa, gândindu-se la mine: “N-a
facut nimic bun în viata lui decât aceasta banca de lemn, punându-i de jur
împrejur marea”. M-am gândit bine, lucrul asta l-as face cu draga inima.
Ar fi ca un lacas de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.” Iona
Orisicat un pic de poezie nu strica nimanui.
Doctore, simt ceva mortal
Aici, in regiunea fiintei mele
Ma dor toate organele,
Ziua ma doare soarele
Iar noaptea luna si stelele.
Mi s-a pus un junghi in norul de pe cer
Pe care pana atunci nici nu-l observasem
Si ma trezesc in fiecare dimineata
Cu o senzatie de iarna.
Degeaba am luat tot felul de medicamente
Am urat si am iubit, am invatat sa citesc
Si chiar am citit niste carti
Am vorbit cu oamenii si m-am gandit,
Am fost bun si-am fost frumos…
Toate acestera n-au avut nici un efect, doctore
Si-am cheltuit pe ele o groaza de ani.
Cred ca m-am imbolnavit de moarte
Intr-o zi
Cand m-am nascut.
Ce mi-ai făcut, Doamne,
Tocmai cînd mă deconectasem !
Parcă mi se luase o ceață de pe ochi
Și-ncepusem să văd întunericul,
Luna e astfel, acum mi-am dat seama
Altele sînt încheieturile lucrurilor.
Parcă-mi sărise un dop de beznă din urechi,
Mi se deslușise adevărata cîntare
Nici nu știți ce înseamnă secretele sunete
Ale unui gînd, desfășurîndu-se.
Acum parcă mi-a dat cineva cu un par în cap
Și revin la vechea-mi năuceală.
Aud că tu ești cel care m-ai lovit atît de tare
Cînd ai făcut lespedea să se dea în lături.
Încât pierd mult timp
Consolându-i pe cei
Care vin să mă vadă.
Tipă, își pun mâinile la ochi,
Blestemă.
“De ce tocmai tu”, se răstesc la mine.
Doamne, unde ești, Tu exiști?
Eu încerc să le ridic moralul
– Ei, lăsați, nu-i chiar așa cum vi se pare.
Săptămâna trecută arătam și mai rău
Boala e boală, totuși.
Face ravagii unde se încuibă
Și la urma urmei, toți murim
Și vorba lui Hamlet: “Dacă-i acum
Nu va fi altădată”.
De n-ar fi durerea asta ingrozitoare
Aș accepta senin, mioritic,
Chiar și figura asta de schingiuit.
Lumea e sinceră.
Lumea suferă pentru mine.
“Curaj”
Aud din toate părțile
Și eu ce pot face?
Îi consolez pe toți, cum pot,
Numai mie nu știu ce să-mi mai spun,
Când rămân singur.
Si m-am nascut si eu
Sa vad ce mai faceti
Sanatosi? Voinici?
Cum o mai duceti cu fericirea?
Multumesc, nu-mi raspundeti.
Nu am timp de raspunsuri,
Abia daca am timp sa pun intrebari
E cald, e frumos,
Si atata lumina incat
Creste iarba.
Iar fata aceea, iata,
Se uita la mine cu sufletul…
Nu, draga, nu te deranja sa ma iubesti.
O cafea neagra voi servi, totusi
Din mana ta.
Imi place ca tu stii s-o faci
Amara.